Nu o data mi s-a intamplat sa-l cunosc pe iubitul unei prietene bune si sa ajung daca nu imediat, in timp, la concluzia ca nu este potrivit pentru ea.
O singura data insa m-am exprimat mai pronuntat pentru ca timpul trecea si din pacate toate scenariile cele mai negre mi s-au confirmat. Atunci am incercat sa o fac sa vada realitatea mea, sa imbratiseze parerile mele si sa o indrum pe un drum care mie mi se parea ca i se cuvine, fara sa o intreb daca si ea vede la fel. Rezultatul a fost bineinteles inevitabil si anume relatia intre noi s-a racit si ea a mers pe singurul drum pe care atunci il considerat potrivit. Din pacate pentru mine, sau pentru amandoua, nici dupa ce s-au despartit nu ne-am revenit. Crescusem, apucasem sa ne construim alte viziuni si nu ne mai intersectam decat atunci cand venea vorba de niste amintiri.
Atunci, mi-am promis ca nu voi mai face aceasta greseala niciodata, ca fiecare dintre noi stie mai bine decat oricine ce vrea de la viata, iar eu in calitatea mea de prietena nu am niciun drept sa intervin.
Se intampla acum vreo 8 ani si pana acum juramantul propriu si personal nu a fost amenintat deloc.
Acum insa soarta ma pune din nou la rascruce de drumuri si decizii. Se poate spune ca e altfel, pentru ca am sperat aproape 3 ani ca se va schimba situatia, sau mai bine zis aproape 3 ani am tinut cu dintii de promisiunea facuta. Nu e treaba mea, vorbesc putin si cuprinzator in speranta ca poate imi prinde ideea, dar nu fac caz pe asta, o las ca poate isi da ea seama....hai ca poate eu gresesc, te rog eu sa nu fie asa cum cred eu, sunt nebuna, revino-ti...ii face bine....se vor contopi si va fi cum isi doreste ea...opreste-te si respecta-i decizia....
.....si tot asa pana cand, acum de curand, se pare ca nu numai eu am trecut prin aceste certuri cu propria persoana. Deci, cele mai bune prietene ale ei isi lasa privirea in jos cu parere de rau ca ea nu are parte de ceea ce merita. Ea nu e fericita si, mai grav, a uitat sa mai si zambeasca pentru ca nu mai are cine sa o faca, iar cu noi e doar o refulare ca stie ca dupa cola aia se va intoarce acasa....
Si uite asa, lupta mea incepe....ce fac? ma risc, ma va intelege, o sa stiu cum sa-i spun astfel incat sa nu se inchida si mai rau? Cum ii explic ca stiu ca nu e fericita si sa o rog sa se deschida?
Daca se minte pe ea, ne va minti si pe noi si atunci imi trebuie acea maturitate care sa-mi permita sa o fac sa inteleaga ca ii vreau binele, o vreau pe acum de acum 3 ani, nu pe cea de acum. Sunt in stare? Sau mai bine stau in banca mea si o astept sa puna ea piciorul in prag?
Si cam asa o duc de ceva timp incoace...e bine sa intervii sau e mai intelept sa fii subtil si sa ii permiti sa ia propriile decizii fara a o influenta deloc? Se stie ca intr-o batalie de genul acesta, prietena cea mai buna nu castiga niciodata, doar barbatul care si asa nu se chinuie sa demonstreze nimanui nimic.
O sa astept momentul acela in care simti ca ea te asteapta sa-i spui ca greseste, in care s-a hotarat deja, dar asteapta confirmarea. Si totusi, rolul meu de prietena care mai e?
